Era 30 aprilie. Știam că trebuie să ies la o primblare, însă nu puteam să mă impun. Viața, trecea pe alături, iar eu nu aveam nici o dorință să fac parte din ea. Unicul lucru care-l doream — ca lingă mine să fie o persoană ce-mi va curăți ochelarii în locul meu, căci eu fac acest lucru foarte rar și fără succes.

 

Реклама

Încet,

Pământul se rotește

Și unul câte unul,

Cad oameni

De pe el.

Iar restul,

Își așteaptă rândul…

Între timp,

Trăind.

(Dante Morgenstern)

pierian_spring_by_rhads-d5xh2vx.jpg

O picătură

Se încălzește.

Topindu-se,

Zăpada se transformă-n apă și,

Ne părăsește.

Cad picături,

Din cer

De pe acoperișul casei

De peste tot.

Aș da orice,

Să fiu și eu

O picătură,

Ce cade…

Și tot ce va rămâne după mine

Va fi o pată umedă,

Întinsă pe asfalt.

 

(Dante Morgenstern)

It’s a joke. It’s all a joke.

28 februarie. Ninge.

Pare-mi-se că frigul din interior, se răspândește…Paradoxal, iarna a început la sfârșit de februarie.

Viața noastră, are același viciu. Un început, fără de premise. Cel puțin, sfârșitul îl cunoaștem cu toții, chiar dacă nu-l acceptăm. Același final pentru șapte miliarde (plus-minus, cine mai numără?) de pierduți.

Haha…gluma zilei. Totul este o glumă. De ce nu râdeți?

Era 21 februarie. La suprafață se iveau din nou aceleași dezamăgiri. Dezamăgiri în justiție, în dreptate, în adevăr, în oameni și chiar în sine.

Toate aceste dezamăgiri creau o cea mai mare dezamăgire.

Cred că e imposibil să gândești și să nu ajungi la ea. La o dezamăgire absolută și inevitabilă.

Așa și a fost. Simțeam o dezamăgire totală… în viață. Nu mai căutam alternativă, am găsit-o demult. Așteptam doar momentul potrivit.

Era 20 februarie. Amintirile din viața pe care niciodată nu am avut-o – mă copleșeau. Cu o nouă putere a început să mocnească dorul spre lumea de apoi. Am obosit, fizic și moral, de parcă aș avea sute de ani.

Nu doream, să aud…să văd…să simt…să gândesc…

 

 

 

 

 

 

 

să trăiesc.