Era 27 septembrie

Era 27 septembrie și așa, din senin, fără vreun preaviz, pe drum spre casă, am fost lovit brusc de un val de tristețe. Un val, atât de pătrunzător, încât am fost smuls din mușunoiul vieții. Eram în trans, departe de pământ, departe de umbrele gălăgioase ce pluteau prin preajmă. Priveam în depărtare, toate fibrele mele tindeau spre cer, acolo, unde nu voi ajunge niciodată. Imaginația scundă nu-mi permitea mai mult. Am devenit o statuie, înconjurată de vanitate și desprinsă de realitate, un om fără de leagăn, fără trecut și fără viitor.

Реклама

19 septembrie

Abia era 19 septembrie? Mi se părea de parcă au trecut sute de ani de la născare. Eram bătrân, demult eram… Rămășițele de putere ce-o mai aveam, mă părăsea încontinuu. O viață întreagă am căutat destinul și vocația. Nu am găsit nici una nici alta. Iubire? Nici de ea nu am dat. Speranța a fost ucisă, credința pierdută.  În schimb, am găsit o sumedenie de amărăciune. Tristețea, era prietena mea cea mai bună. Dezamăgirea, mă cuprindea în cele mai grele momente. Melancolia, îmi șoptea duios în nopțile tăcute. Nu eram singur, dar mă simțeam cel mai singuratic om de pe pământ.

902258

O liniște.

Nimic nu se aude
Nici un glas.
Mă înconjoară
La sfârșit de zi
O Liniște…
Ciudată.
Și doar pe fon,
În depărtare
Înăbușit,
Un zgomot,
O gălăgie,
O viață-împrăștiată…
Eu o ignor
Ușor de tot,
Ca-n astă seară,
Să savurez
Cumplit,
O potolire…
Atât de așteptată.

(Virgiliu Cozma)

Oare se merita

Era 15 septembrie. Demult nu m-am simțit așa parșâv cum în această seară. Încă un fragment smuls din mine, care probabil nu se va mai restabili niciodată. Eram devastat de vorbele și gândurile superficiale ale homo sapiens. Totuși, nevoia de înțelegere și împăcare, mă nimicea din interior. Eu am dorit sa vă spun atât de multe, însă nu am mai putut-o face și nici nu am avut-o cui. Îmi era tot mai greu să țin totul sub control, ascuns în piept. Pasaje întregi de aiureli, totul clocotea într-un cazan de cenușă amestecat cu haos. Nu cred că cineva ar merita să fie împovărat cu blestemul de a asculta totul ce port pe suflet. Cu toate acestea, încercam să mă împart cu câte puțin, cu nădejdea de a fi auzit și înțeles, și după, regretam. Oare se merita?

IMG_20170718_175146_963

Era între 19 și 20 august. Eu la fel mă aflam între … Între fericire și nenorocire. Între adevăr și minciună. Între trecut și viitor. Între viață și moarte. Stăteam la răscruce și așteptam un semn ce să-mi indice direcția în care să mă mișc. Așteptam un autobus care să mă-ncarce sau să mă calce. Nu aveam pentru ce trăi, nu aveam pentru ce muri. Era timpul să adorm și speram că în această noapte, somnul, va deveni etern.

Era 18 august. Tot mă întorceam cu gândul la omul care nu am mai devenit. Tânjeam dupa el, de parca-l fi știut din momentul ce m-am născut și undeva pe drum ne-am despărțit. El a plecat, într-o lume veșnică și firavă, pe când eu am rămas aici cu voi, pedepsit cu blestemul de a trăi.

(Virgiliu Cozma)