21.02.2019

Era 21 februarie, iar eu eram cel mai singuratic om de pe planetă. Cel puțin, așa mă simțeam. Îmi era frică. Nu din cauza că eram singur, dar din cauza că așa și doream să fie. Erau momente, când aveam nevoie de cineva și aceste momente erau insuportabile. Totuși, știam că cel mai bine e să rămân singur, să nu devin povara cuiva. Știam că nu aș putea oferi nimic unei alte persoane, doar întunericul ce-l port în suflet.

Реклама

07.02.2019

Era 7 februarie. În jurul meu era un haos etern ce mă surpa în interiorul său. Depuneam maximum efort să nu mă las bătut. În fiecare zi depuneam acest efort, dar în această zi n-a fost destul. Eram gata să las totul, să fug și să mă închid într-un dulap. Dulapuri goale pe aproape nu erau. Să fug nu aveam dorință și putere. Rămânea să mă închid în sine și mai tare. Să ascund cât mai adânc orice gând și emoție. Știam că nu trebuia să fac nimic, doar să aștept. Orice pas în așa moment ar fi greșit. Orice cuvânt spus va duce doar spre dezamăgire și durere. Trebuia să tac, să nu gândesc și cel mai bine ar fi – să nu trăiesc.

05.02.19

Era 5 februarie. Timp de 30 minute în mijlocul zilei am simțit o sumedenie de emoții de care am uitat demult. Emoții, pe care făceam tot posibilul să nu le mai simt niciodată. Compasiune, milă de oameni, jale. Ce-o mai fi și asta? De unde s-au mai fi luat și acestea. De parcă mie nu-mi ajungeau miriadele de emoții ce deja le simțeam și care mă ucideau încet. Au apărut din senin, m-au măcinat, m-au stors și m-au scuipat la pământ. Am fost distrus atât de repede încât nu am avut nici o șansă să mă apăr. Toată oastea mea din piatră nu a putut opri acest val surprinzător. Nimicire totală. O bătălie dintr-un gigant și o furnică.

Așa cum au apărut, emoțiile, așa și au dispărut. Acum au fost și acum nu m-ai erau. Nu a rămas nimic, doar decât un biet om, încremenit ca o statuie, care nu știa ce să facă și în ce direcție să meargă…

O rămășiță

Încerci să mergi,

Dar nu-ți ajunge

Putere, nici dorință.

Ești doar o mică

Rămășiță,

A unei stele

Ce a explodat

Demult,

Dispers.

Ești un defect,

Cu gânduri ordinare,

Pierdut

La o îndepărtată margine,

De univers.

 

(Dante Morgenstern „O rămășiță”)

31 ianuarie

Era 31 ianuarie.

Priveam în fereastră și vedeam o reflexie deformată. Oare era acela un om sau un monstru? Priveam la el și, el tot mă privea.

Nu puteam să cred că acela sunt eu. Știam că imaginea pe care o vedeam, nu era reală. Era o alterație. În pofida acestui fapt, nu puteam lăsa gândul că poate așa mă văd toți cei ce mă înconjoară. Deja îmi părea că așa și este, așa arătam eu, așa mă simțeam eu.

Sau poate mă vedeam pe mine din interior, așa cum arătam eu sub masca socială. Îmi era milă de cel pe care-l vedeam, părea pierdut și obosit. Privind în ochii lui am văzut doar întuneric.

Un abis infinit, din care nu aveam salvare.