16.02.2019

Era 16 februarie.

Doream un singur lucru.

Doream ca toți să mă lase în pace ca să-mi trăiesc zilele rămase.

Реклама

Ard

Ard făclii –

Se sting

Și se aprind.

Sute, zeci de mii,

Se clatină în vânt

Și când te uiți la ele

Mai adânc,

Vezi oameni

Auzi strigăte,

Sunt vii!

Simți

cum suferă,

Încet,

Chiar dacă singuri

Nu prea înțeleg.

 

(Virgiliu Cozma)

07.02.2019

Era 7 februarie. În jurul meu era un haos etern ce mă surpa în interiorul său. Depuneam maximum efort să nu mă las bătut. În fiecare zi depuneam acest efort, dar în această zi n-a fost destul. Eram gata să las totul, să fug și să mă închid într-un dulap. Dulapuri goale pe aproape nu erau. Să fug nu aveam dorință și putere. Rămânea să mă închid în sine și mai tare. Să ascund cât mai adânc orice gând și emoție. Știam că nu trebuia să fac nimic, doar să aștept. Orice pas în așa moment ar fi greșit. Orice cuvânt spus va duce doar spre dezamăgire și durere. Trebuia să tac, să nu gândesc și cel mai bine ar fi – să nu trăiesc.

05.02.19

Era 5 februarie. Timp de 30 minute în mijlocul zilei am simțit o sumedenie de emoții de care am uitat demult. Emoții, pe care făceam tot posibilul să nu le mai simt niciodată. Compasiune, milă de oameni, jale. Ce-o mai fi și asta? De unde s-au mai fi luat și acestea. De parcă mie nu-mi ajungeau miriadele de emoții ce deja le simțeam și care mă ucideau încet. Au apărut din senin, m-au măcinat, m-au stors și m-au scuipat la pământ. Am fost distrus atât de repede încât nu am avut nici o șansă să mă apăr. Toată oastea mea din piatră nu a putut opri acest val surprinzător. Nimicire totală. O bătălie dintr-un gigant și o furnică.

Așa cum au apărut, emoțiile, așa și au dispărut. Acum au fost și acum nu m-ai erau. Nu a rămas nimic, doar decât un biet om, încremenit ca o statuie, care nu știa ce să facă și în ce direcție să meargă…

O rămășiță

Încerci să mergi,

Dar nu-ți ajunge

Putere, nici dorință.

Ești doar o mică

Rămășiță,

A unei stele

Ce a explodat

Demult,

Dispers.

Ești un defect,

Cu gânduri ordinare,

Pierdut

La o îndepărtată margine,

De univers.

 

(Dante Morgenstern „O rămășiță”)

31 ianuarie

Era 31 ianuarie.

Priveam în fereastră și vedeam o reflexie deformată. Oare era acela un om sau un monstru? Priveam la el și, el tot mă privea.

Nu puteam să cred că acela sunt eu. Știam că imaginea pe care o vedeam, nu era reală. Era o alterație. În pofida acestui fapt, nu puteam lăsa gândul că poate așa mă văd toți cei ce mă înconjoară. Deja îmi părea că așa și este, așa arătam eu, așa mă simțeam eu.

Sau poate mă vedeam pe mine din interior, așa cum arătam eu sub masca socială. Îmi era milă de cel pe care-l vedeam, părea pierdut și obosit. Privind în ochii lui am văzut doar întuneric.

Un abis infinit, din care nu aveam salvare.

28 noiembrie!?

Era 28 noiembrie și eu simțeam cum trăiesc în credit deja de mai bine de 10 ani. Eram mortal bolnav de – viață. Simțeam un dor cronic de liniște și întuneric. Singurătatea era leacul meu și povara mea. Savuram cocktailul meu preparat cu tăcere și disperare. Puțini mă înțelegeau, și mai puțini încercau să o facă. Eram într-un teatru de păpuși, înconjurat de aceste creaturi reci și înfricoșătoare, care se mascau în oameni.

  • Lăsați-mă în pace, eu nu doresc să joc cu voi!

Oare îmi ieșeam din minți? Sau să fi fost deja născut nebun? Sau poate, nu eram eu nebun, ci voi. O turmă de nebuni încâlciți în lanțurile instinctelor și a nădejdilor false. Învinși de viață și înrobiți de rutină. Eu – nu, eu nu m-am lăsat bătut, căci eu nici nu am început lupta. Eu făceam parte din casta trecătorilor ce își așteaptă ceasul potrivit, în liniște și tăcere, dincolo de voi.

image_by_tapwing-daf12e3.png