Încet,

.

.

.

Se stoarce omul-n vânt

Și nu mai este viață

.

.

.

Pe pământ.

Реклама

Era 30 aprilie. Știam că trebuie să ies la o primblare, însă nu puteam să mă impun. Viața, trecea pe alături, iar eu nu aveam nici o dorință să fac parte din ea. Unicul lucru care-l doream — ca lingă mine să fie o persoană ce-mi va curăți ochelarii în locul meu, căci eu fac acest lucru foarte rar și fără succes.

 

O picătură

Se încălzește.

Topindu-se,

Zăpada se transformă-n apă și,

Ne părăsește.

Cad picături,

Din cer

De pe acoperișul casei

De peste tot.

Aș da orice,

Să fiu și eu

O picătură,

Ce cade…

Și tot ce va rămâne după mine

Va fi o pată umedă,

Întinsă pe asfalt.

 

(Dante Morgenstern)

It’s a joke. It’s all a joke.

28 februarie. Ninge.

Pare-mi-se că frigul din interior, se răspândește…Paradoxal, iarna a început la sfârșit de februarie.

Viața noastră, are același viciu. Un început, fără de premise. Cel puțin, sfârșitul îl cunoaștem cu toții, chiar dacă nu-l acceptăm. Același final pentru șapte miliarde (plus-minus, cine mai numără?) de pierduți.

Haha…gluma zilei. Totul este o glumă. De ce nu râdeți?

Era 21 februarie. La suprafață se iveau din nou aceleași dezamăgiri. Dezamăgiri în justiție, în dreptate, în adevăr, în oameni și chiar în sine.

Toate aceste dezamăgiri creau o cea mai mare dezamăgire.

Cred că e imposibil să gândești și să nu ajungi la ea. La o dezamăgire absolută și inevitabilă.

Așa și a fost. Simțeam o dezamăgire totală… în viață. Nu mai căutam alternativă, am găsit-o demult. Așteptam doar momentul potrivit.