Cum?

Mașini, după mașini,

Circulă pe drum.

Unde se grăbesc

Toți

acești morți

Acum?

Nu înțeleg ei

Nicicum,

Că tot ce va rămâne-n urma lor,

Oricum,

E doar o pată de cenușă

Și scrum.

 

(Virgiliu Cozma)

Реклама

Era 16 octombrie

Era 16 octombrie. Știam că era 16 octombrie numai din cauza că m-am uitat în calendar. Singur, nu țineam minte unde mă aflu în timp. Puțin câte puțin, mintea mea se risipea într-un tempo stabil și continuu. Simțeam cum se distrug neuronii din creier, de parcă se topeau florile de gheață de pe geam. Nu puteam face nimic, probabil nici nu doream. Ceva frumos se distrugea, iar eu eram și autorul, și complicele, și victima. Totuși, puțin ce depindea de mine. Eram dezamăgit de oameni, de viață și cel mai tare de sine însumi. Într-un final, nimic nu se schimba. Așteptam minuni ce nu există, cel puțin în viața mea ele nu au avut loc niciodată.

În fața ochilor mei se desfășura o piesă de teatru, bazată pe propria mea viață, cu un final bine cunoscut.

Eram…

un actor principal, care privește o dramă plictisitoare din primele rânduri și care își joacă rolul doar pe alocuri, impus de soartă;

un statist, fără dialoguri sau scene și care nu înțelegea ce se întâmplă în jurul său;

o decorație, târâtă dintr-un colț în altul doar la necesitate;

un om, ce s-a greșit cu locul, ora, ziua, anul, viața.

Eram, dar nu trăiam.

 

Era 4 octombrie

Era 4 octombrie. Mă aflam departe de civilizație și civilizația se afla departe de mine. Nu făceam parte din societate, cel puțin, doream să cred că nu fac parte din ea. Pe tot parcursul vieții, evitam cu orice preț să nu devin plancton. Din cauza aceasta, îmi părea că am suferit mai mult decât alții.

Eram numit straniu, complicat, nu din lumea aceasta. Cuvinte, ce îmi mângâiau sufletul și totodată îmi produceau o durere imensă. Într-adevăr, foarte des, mental și moral, nu mă simțeam de parcă fac parte din lumea aceasta. Cu părere de rău, fizic, încă mai făceam parte din ea.

A rămas să schimb și acest lucru.

Era 3 octombrie

Era 3 octombrie. Și eu, încă mai eram, cel puțin fizic. Nu aveam ce scrie, nu aveam ce trăi. Mă aflam într-o stare de catatonie, de parcă aș fi fost ancorat în abisul Gropii Marianelor. Fără lumină, fără aer, fără mișcare. Eram menținut în viață artificial, de un curent invizibil. Nu puteam schimba nimic, sau poate … nu doream. O sacoșă de celule, ce și-au pierdut stăpânul, pe care nu l-au avut niciodată.

Era 27 septembrie

Era 27 septembrie și așa, din senin, fără vreun preaviz, pe drum spre casă, am fost lovit brusc de un val de tristețe. Un val, atât de pătrunzător, încât am fost smuls din mușunoiul vieții. Eram în trans, departe de pământ, departe de umbrele gălăgioase ce pluteau prin preajmă. Priveam în depărtare, toate fibrele mele tindeau spre cer, acolo, unde nu voi ajunge niciodată. Imaginația scundă nu-mi permitea mai mult. Am devenit o statuie, înconjurată de vanitate și desprinsă de realitate, un om fără de leagăn, fără trecut și fără viitor.

19 septembrie

Abia era 19 septembrie? Mi se părea de parcă au trecut sute de ani de la născare. Eram bătrân, demult eram… Rămășițele de putere ce-o mai aveam, mă părăsea încontinuu. O viață întreagă am căutat destinul și vocația. Nu am găsit nici una nici alta. Iubire? Nici de ea nu am dat. Speranța a fost ucisă, credința pierdută.  În schimb, am găsit o sumedenie de amărăciune. Tristețea, era prietena mea cea mai bună. Dezamăgirea, mă cuprindea în cele mai grele momente. Melancolia, îmi șoptea duios în nopțile tăcute. Nu eram singur, dar mă simțeam cel mai singuratic om de pe pământ.

902258

O liniște.

Nimic nu se aude
Nici un glas.
Mă înconjoară
La sfârșit de zi
O Liniște…
Ciudată.
Și doar pe fon,
În depărtare
Înăbușit,
Un zgomot,
O gălăgie,
O viață-împrăștiată…
Eu o ignor
Ușor de tot,
Ca-n astă seară,
Să savurez
Cumplit,
O potolire…
Atât de așteptată.

(Virgiliu Cozma)