Obosit
Copleșit
Încremenit
Fără nici o rimă,
STRIG!
Iar strigătul, se răspândește –
În mine,
Prin gânduri,
Pe foaie,
În rânduri nefinisate,
În catrene inexistente,
În poezii obsolete.
Nu știu
Nu doresc
Nu mai pot
Aaaaaaaaaaa!
Ajunge
Atât
Asta-i tot.
Cu drag,
Un om,
Ce n-a mai fost.
download
Реклама

Un canal

Ce este viața?
O serie de nopți și zile omogene,
Mișcarea în zadar a sîngelui prin vene.
Un drum fără de rost,
Nimic original…
Un singuratic prost.
Un tragic final.
Și totul ca pe note,
Poetic…
banal —
O seara,
Un cadavru,
Un canal.

(Cozma Virgiliu «Un canal»)

4492_04rdc_by_pascalcampion-dce7dj8

Era 2 iulie. Dubiile cu privire la realitatea vieților noastre, mă frământau cu o putere deosebită. Din ce în ce, tot mai complicat îmi era să cred în seriozitatea și valoarea vieții omenești. Totuși, problemele ce îmi apăreau în cale, mă distrugeau fizic și moral, chiar dacă înțelegeam că într-un final, nu va conta nimic din ceea ce se întâmplă astăzi, sau s-a întâmplat ieri, sau se va întâmpla mâine.

Era nu țin minte ce zi, probabil 29 iunie. Vântul ce se strecura prin fereastră, nu mă salva de o căldură nebună. Eram în iad… și căldura nu avea nimic cu aceasta. Cred că pentru unii, pământul și este locul chinurilor veșnice. Cu siguranță, eu făceam parte din această categorie.

Era 21 iulie. Eram într-atât de epuizat de absurditatea vieții, încât creierul refuza să gândească în zadar și corpul refuza să trăiască în zadar. Îmi era nemaipomenit de greu să mai fac unicul lucru care-mi alinta sufletul, să scriu. Nepăsarea mă cuprindea cu mâinile sale reci și totodată firave. Totuși, undeva adânc, doream să fiu auzit de cineva și poate chiar înțeles. Singur, nu o mai puteam face. Nu mă lăsa gândul că totul ce va rămâne în urma mea, vor fi doar câteva notițe năprasnice. Nu poate fi descoperit geniul, acolo unde el, nu a fost niciodată.