It’s a joke. It’s all a joke.

28 februarie. Ninge.

Pare-mi-se că frigul din interior, se răspândește…Paradoxal, iarna a început la sfârșit de februarie.

Viața noastră, are același viciu. Un început, fără de premise. Cel puțin, sfârșitul îl cunoaștem cu toții, chiar dacă nu-l acceptăm. Același final pentru șapte miliarde (plus-minus, cine mai numără?) de pierduți.

Haha…gluma zilei. Totul este o glumă. De ce nu râdeți?

Реклама

Era 21 februarie. La suprafață se iveau din nou aceleași dezamăgiri. Dezamăgiri în justiție, în dreptate, în adevăr, în oameni și chiar în sine.

Toate aceste dezamăgiri creau o cea mai mare dezamăgire.

Cred că e imposibil să gândești și să nu ajungi la ea. La o dezamăgire absolută și inevitabilă.

Așa și a fost. Simțeam o dezamăgire totală… în viață. Nu mai căutam alternativă, am găsit-o demult. Așteptam doar momentul potrivit.

Era 20 februarie. Amintirile din viața pe care niciodată nu am avut-o – mă copleșeau. Cu o nouă putere a început să mocnească dorul spre lumea de apoi. Am obosit, fizic și moral, de parcă aș avea sute de ani.

Nu doream, să aud…să văd…să simt…să gândesc…

 

 

 

 

 

 

 

să trăiesc.

O zi perfectă.

Savurez cu toate fibrele corpului și a sufletului vremea posomorâtă de afară.

Burează și ninge. Ninge și burează.

Nu este frig, dar nici cald nu este.

Totul e umed. Totul e trist.

De parcă însăși pământul suspină în nepăsare.

Îmi place la nebunie această vreme.

Oglindește perfect starea mea din interior.

Se potrivește ideal pentru un singuratic zăpăcit în gânduri și amintiri.

În așa momente, începi să observi cât de superficială este lumea ce te înconjoară.

Toți oamenii, cu capul în jos, fug spre adăpost.

O planetă plină de umbre, pierdute în căutarea stăpânului.

Un roi de furnici fără regină.

Probabil, ultima mea zi pe Terra va fi tot așa.

Umedă. Tristă. Singuratică.

Perfectă.

IMG_20171127_174344_512