Și iată, la un sfârșit de zi, aștept la stație troleibuzul sau mai degrabă lângă stație, căci chiar în stație sunt o sumedenia de oameni.
Afară plouă.
Pe mine mă înconjoară doar oameni cu umbrele.
Eu, mă deosebesc de restul lumii, eu nu am umbrelă.
Fac duș de ploaie și, aștept…
La un moment dat, brusc, mă trăsnește în cap o întrebare foarte acută. De ce toată lumea are umbrele, dar eu nu?
Încerc singur să-mi răspund. Am umbrelă, dar e acasă. Când am ieșit din casă, afară deja ploua și totuși nu mi-am luat umbrela. Straniu. De ce totuși toți sunt cu umbrele, dar eu stau și îndur cum mă plouă-n cap.
Doresc să mă deosebesc de alții și de aceea doar eu nu am umbrelă? Nu, nu-mi pasă de alții și ce gândesc ei. Ba mai mult, nu-mi pasă nici de mine. Stai, iată! Am prins firul.
Nu am umbrelă, fiindcă nu-mi pasă. Nu-mi pasă de oamenii ce mă înconjoară. Nu-mi pasă că mă plouă, nu-mi pasă că pot să răcesc, fiindcă de mine, la fel nu-mi pasă. Nu-mi pasă ce e azi și nici ce va fi mâine.
Mă simt pierdut, fără de scop, fără de umbrelă, fără viitor și chiar fără de trecut. Mă simt de parcă mă sufoc, de parcă nu am aer. Mă simt legat cu lanțuri de viață… Și totuși, mă simt mai liber, decât stafiile ce țin în mână câte o umbrelă, mai liber, dar nu mai fericit.
Mizantropus 