Bună M.

Nu cred că trebuie să-ți mai scriu, dar NU POT să nu-ți mai scriu.

Atât de multe doresc să-ți spun, însă nu știu cum și nu știu dacă trebuie să o fac. Aș dori să-ți deschid ușa în haosul gândurilor mele, însă mii frică că te vei pierde și vei suferi. Totuși, dacă ai cere, eu aș face-o, dar tu nu ai curaj sau dorință și aceasta e spre binele tău.

Știi, câteodată îmi pare rău că ne-am cunoscut, nu din cauza ta, dar din cauza mea, din cauza că nu putem fi împreună. Urăsc aceste momente. Căci momentele împreună cu tine sunt cele mai fericite din viața mea. Mă faci să zâmbesc și să privesc viața cu alți ochi. Văd lumea din jur în culorile de care nici nu știam că există. Însă, de parcă întreaga lume ar fi contra noastră. Poate în alte împrejurări. Poate altă dată, când eu nu voi mai fi eu, iar tu vei rămâne așa cum ești, cu minte, gingașă, drăguță, frumoasă, perfectă, nu a mea. Sper să fii fericită, îmi pare rău că aceasta poate fi înfăptuit doar fără mine.

Реклама

Picături

Cad picături

pe mâni,

pe față,

pe obraji.

Simt numai picături.

Doar ploaia,

Mă mai face

să simt ceva.

Tristeți nedeslușite

mă macină,

mă mistuie,

mă cioplesc.

Firesc

Curg lacrimi

Altoite

Cu picături de ploaie.

Oare

Și cerul plânge că e trist?

 

(Virgiliu Cozma)

i 29 marte — planeta ideală.

Era 29 martie. Vineri. Iarăși săpam o bezdnă în propriul suflet. Doream să mă ascund în ea și să nu mai ies la iveală niciodată. Doream să nu văd și să nu simt. Aveam neovie de un prieten, care mă va întelege sau cel puțin mă va asculta. Aveam nevoie de tine.  Nu mai puteam fi un tot întreg, poate că nici nu am fost. Eram cât pe ce să mă transform într-un puzzle de nestrâns. De fiecare dată când credeam că mai rău nu poate fi, viața îmi arăta cât de tare greșeam. Nu mă mai puteam ascunde singur de sine. Eram ceea ce eram. O himeră. Nu am fost niciodată unul din voi, chiar dacă am incercat să fiu.

mars_by_krooku_dcrq4y1-fullview

am rămas în urmă — noiembrie 2018.

Era 5 noiembrie. O zi obișnuită. O zi, în care doream să strig din toată puterea plămânilor pe care îi aveam. Doream să strig din neputința de a vedea un viitor, oricât ar fi el de sumbru. Nu-l vedeam, căci nu era. Am lăsat încercările de a mai face ceva. Eram calm, liniștit, rece, ca și cum mort. Dintr-o parte, părea că nu am dispoziție și cad în hibernare. În realitate însă, eu nu aveam viață. O bucată de carne, întinsă pe oase, fără de scop. Monstrul lui Frankenstein. Nu eram slab de caracter, fiindcă nici nu-l aveam. Indiferența și disperarea mea erau des confundate cu slăbiciune și orgoliu. Poate și eram slab, însă nu așa cum credeau ei. Slăbiciunea mea se manifesta doar prin fiecare zi trăită de prisos.

Era noiembrie, se apropia ziua mea de naștere, dar eu demult nu mai număram zilele de la născare. Eu le număram pe cele rămase.

18 marte…i

Era 18 martie când mi-am pierdut respirația. Nu mă puteam opri. Lacrimile curgeau șuvoaie pe obraji de parcă și-au găsit ieșire spre mare. Nu aveam aer. Mă sufocam în pustiul disperării și dezamăgirii. Această zi de luni era cât pe ce să devină una perfectă. Chiar mă rugam așa să fie. Doream cu toată esența mea ca această zi să fie ultima din rândul celor ce formează ceea ce numiți voi viață. În acel moment, nu mai gândeam la nimeni. Nici la părinți, nici la sine, nici la tine. În cerul posomorât din capul meu, fulgera doar un gând. Era cât pe ce  să mă lovească și să mă lase jos, bătut la pământ ca o umbră fără de stăpân. N-a fost să fie. Totuși simțeam cum se îndeasă norii deasupra mea. Se forma o furtună, undeva deja foarte aproape. Știam că nu o voi putea evita veșnic. Sper că atunci când mă va ajunge, să fiu pregătit și iertat.

15027806_10154626429538290_4240145310448563802_n.jpg

Ce?

Pași

Făcuți în depărtare.

Priviri

Adresate altcuiva.

Sentimente

Scufundate-n mare.

Vorbe

Aruncate undeva.

Sânge

Ce îngheață-n vene.

Zâmbete

Apuse în ascuns.

Lacrimi

Înflorite printre gene

Inimă,

Ce bate fără puls.

Ce-ai făcut din mine viață?

Cum la asta am ajuns?

 

(Dante Morgenstern „Ce-ai facut?”)