Credința din 23 ianuarie 2020

Era 23 ianuarie. Timpul de afară era dominat de un vânt puternic. Pare-mi-se că cerea o jertfă. Era o iarnă fără de zăpadă. O viață fără de sens. Un om fără de scop și viitor.

Așteptam ceva. Un semn… un sunet… o vorbă… un zâmbet… un foșnet… Te așteptam pe tine. Nu aveam încotro.

Credeam că doar tu poți fi salvarea mea. O credință pură și inocentă. O credință oarbă. O credință fără temei. Știam că nu va urma nimic. Știam că aștept în zadar. Știam că cred într-o poveste. Credeam în ceva inexistent și imposibil. Însă, doar această credință îmi ajuta să-mi creez iluzia că mai trăiesc.

 

10.01.2020

Era 10 ianuarie, iar eu nu puteam să mă eliberez de gândul că sunt de prisos.  Toată viața nu mă părăsea acest gând, gândul că nu m-am născut în epoca potrivită și poate câteva sute de ani în urmă, era timpul perfect pentru mine. Timpul, când a fi cavaler era încă în vogă. Timpul când orice cuvânt avea sens și avea ponderea sa. Timpul regulilor stricte și a înaltei moralități. Timpul, când puteai muri într-un duel pentru onoarea unei domnișoare. Nimeni nu știa, dar eu eram gata în orice moment să-mi sacrific viața pentru tine. Eram gata să ofer orice, ca tu să fii fericită.

Ironic, era început de an, dar eu deja mă gândeam la sfârșit.

Era ziua ultimei luni 2019

Zvonuri de artificii. Oare de ce se bucurau acești oameni? A mai trecut un an? Bine. Și… mai departe ce? Spre ce mergem? Sau poate se bucurau că viața lor s-a mai scurtat cu un an?

Probabil. inconștient, încercau și ei să-și creeze o iluzie de fericire, o clipă de netrăit. Ei nu puteau pricepe cu mintea lor timidă că nu există nici un punct finit. Viețile lor, atât de neînsemnate, nu valorează nimic în fața universului. Atât, cât și moartea lor nu valorează nimic în fața neantului.

Cum poți trăi cu ziua de azi, gândindu-te la viitor, când știi că nici trecutul, nici prezentul și mai mult decât atât, nici viitorul, nu valorează absolut nimic.

Viețile noastre, erau întocmai ca și artificiile de afară – câteva clipe de zgomot și lumină, urmate de  întuneric și tăcere la nesfârșit.

Era 31 decembrie și eu, nu mai aveam putere să rezist.

fireworks_by_gaudibuendia_d70nozr-fullview.jpg

26.11.2019

Era 26 noiembrie. Eu continuam să mă prefac că sunt normal. Nu prea îmi reușea, însă nici nu mă evidențiam prea tare.. Mă convingeam tot mai des că relațiile sociale sunt de neînțeles pentru mine. Deseori greșeam în lucruri banale, care păreau a fi evidente pentru oameni. Nu știam cum să mă comport și ce să vorbesc. Nu știam cum să iubesc și cum să fiu iubit. Pare-mi-se că deloc nu știam să trăiesc.

31 octombrie 2019

Era 31 octombrie. Nici gânduri … nici impulsuri … nici dorințe …

O vastă câmpie de nimic.

Un pustiu format din desperarea unui om.

Eram o barcă fără de vâsle, dusă de curentul apei spre inimaginabil.

Nu mai exista nici un Eu, ci doar o mulțime de molecule haotice unite fără de sens.

Am acceptat această soartă și, dacă înainte mai credeam că pot fi salvat de o oarecare căldură omenească, acum știam că aceasta era imposibil.

Nu poate o piatră să fie readusă la viață, dacă ea nici nu a avut-o.