Epitaf

O zi.

Un gol.

Un om.

O umbră.

Un destin pierdut.

Un fon. Un dol. O dezamăgire.

O speranță moartă.

Un păgân crezut.

Un dor apus

Și-un viitor distrus.

O respirație.

O ultimă oprire.

O inimă fără de puls.

O  invocație. O privire.

Un chin ascuns.

O singurătate.

O mână rece.

Un suflet smuls.

O pace. O liberate.

Un monument pus.

Flori. O ceremonie.

Lacrimi nu-s.

O ploaie. O mândrie.

De ce te-ai dus?

O întrebare fără sens –

Nici un răspuns.

Pământ. O cruce.

Un epitaf nespus.

Trei zeci de ani –

Mi-au fost de-ajuns.

 

(Dante Morgenstern)

 

 

Реклама

Что далее?

Осеняя листва летает,
А на земле, грустя
Мечта колени приклоняет.
Течёт река
И мирно увядает
(как) человеческая жизнь.
И сидя ночью у окна,
Ты тихо спросишь (у меня)
Что далее?
А далее — зима…

(Данте Моргенштерн)

Era 14 noiembrie, ziua cu o aromă de ură deosebită.

Era 14 noiembrie. Involuntar, pentru mine cea mai tristă zi din an. Nu avea importanță câți oameni mă înconjurau. Nu avea importanță ce făceau acești oameni, cine și ce stăruințe depunea. Indiferent de orice, la sfârșit de zi, nu mai puteam suporta presiunea din interior. Eram obosit și doream să fiu lăsat în pace. Doream să fiu uitat și doream să uit și eu de toți. Nu-mi puteam imagina o altă viață, o viață în care să fiu fericit.

Căci, nu toți noi tindem spre fericire? Nu fericirea este scopul final al oricărei ființe umane?

Și dacă Nu – atunci care este scopul pentru că eu nu mai înțeleg nimic?

Și dacă Da – atunci eu nu am parte din această lume, întrucât fericit, cu adevărat fericit, eu nu am fost niciodată și nici nu voi fi.

Totuși, aceasta era ziua în care vedeam cu o claritate nemaipomenită, cât de efemeră poate fi viața unui om pedepsit cu blestemul de a trăi.

Era 9 noiembrie

Era 9 noiembrie și eu, adevăratul eu, mă ascundeam după vorbe lungi și fără sens. Nimeni nu știa prin ce poteci încearcă să se strecoare sufletul meu pentru ca să ajungă la lumină. Nici eu nu știam, dar simțeam. După senzații, mă convingeam tot mai ferm că el se mișcă în direcție opusă — spre abis, iar lumina spre care tindea, se emana de la un soare vicios, ca o momeală, și eu ca un Icar, voi fi ars în flăcări și transformat în scrum și cenușă.

Orfeu

O ceață tristă

S-a așternut pe Chișinău.

Acum

Pe câteva clipe

Vă veți simți și voi

Așa,

Cum de obicei,

Mă simt și eu

În fiecare zi –

Bătrân.

Îngândurat.

Păgân.

Într-un pustiu

Înconjurat de gălăgie

Și totuși, singuratic

Ca o stafie,

Descendentul lui Orfeu.

 

(Virgiliu Cozma „Orfeu”)